Când oul oval a pornit trenul spre istorie: epopeea uitată a primilor rugbiști ai României, la 106 ani de la primul duel cu SUA
EduardPopiea 9 minutes read
3 
0 Există momente în istorie care nu trăiesc în manuale, ci în umbrele dintre rânduri, în fotografii uitate, în amintiri risipite prin arhive pe care abia dacă le mai deschide cineva. Unele dintre ele par atât de departe încât se transformă în mit. Altele, deși adevărate, par aproape neverosimile. Iar altele, cum este această poveste, au început cu un grup de douăzeci și trei de bărbați în uniforme, care purtau în mâini niște mingi ovale pe care peronul Gării de Nord nu le mai văzuse niciodată. Era iunie 1919.
Europa încă respira greu după Primul Război Mondial, iar România încă își număra răniții, își îngropa morții, își repara orașele. Dar în acea zi, Gara de Nord găzduia o plecare altfel decât cele obișnuite: o plecare încărcată de speranță, de curaj și de curiozitate, dar și de ridicări din sprânceană.
Cei douăzeci și trei nu plecau la război, deși cei mai mulți abia se întorseseră de pe front. Nu plecau nici în vreo misiune militară, deși purtau încă uniforma. Plecau să joace rugby pentru România. Plecau spre Paris, spre Jocurile Interaliate, invitați de generalul american John Pershing, comandantul trupelor Statelor Unite în Europa. Plecau să reprezinte o țară care, la momentul acela, nici nu avea o federație oficială de rugby. Plecau să joace două meciuri internaționale în premieră. Și plecau cu sentimentul, atât de românesc, că nu contează dacă vor câștiga – important e să arate lumii că există.
Peronul, în acea dimineață, era un amestec de uimire și respect. Marea majoritate a oamenilor nu mai văzuseră niciodată o minge ovală, iar balonul acela părea o curiozitate venită dintr-o lume îndepărtată. Ziarele îl numeau „mingie”, pronunțau „match” cu accent franțuzesc, iar jucătorii erau apelați cu solemnitate „domni”. Era perioada în care sportul românesc abia se năștea.
De aceea, cei care îl practicau erau, aproape fără excepție, oameni educați peste hotare, studenți la Paris sau Londra, absolvenți de licee prestigioase precum Sfântul Sava, Gheorghe Lazăr sau Mihai Viteazu. Rugbyul nu se învăța în curtea școlii, ci în amfiteatre occidentale, pe stadioanele universitare ale Franței și Angliei. Era un sport de idei și de caracter, nu doar de forță. Iar cei douăzeci și trei de bărbați – juriști, medici, militari, ingineri – aveau în privire exact acel amestec de disciplină, inteligență și orgoliu care avea să devină, ani mai târziu, marca rugbyului românesc.
Când trenul lor a pornit spre Paris, nu plecau doar jucători. Plecau niște pionieri. Pleca o generație care punea o cărămidă la temelia imaginii României moderne. Pleca o poveste care avea să fie recuperată abia o sută de ani mai târziu.
Drumul până la Paris a durat câteva zile. Europa era încă un continent în reconstrucție, drumurile, căile ferate, podurile fiind încă marcate de bombardamente și retrageri. Dar ajungerea lor în capitala Franței nu a trecut neobservată.
Cotidianul „L’Auto”, strămoșul actualului „L’Équipe”, a scris despre ei într-un ton neașteptat de cald: „Românii au fost primii care au răspuns invitației generalului Pershing și au venit aici nu neapărat pentru a câștiga, ci pentru a arăta că, în ciuda suferințelor războiului, au rămas puternici moral și fizic”. Era, în fond, tot ce își doreau acei bărbați: să arate lumii că România nu era doar o țară sfâșiată de război, ci una capabilă să trimită oameni demni, cultivați, disciplinați la o competiție internațională.
Jocurile Interaliate au fost deschise pe 22 iunie 1919 pe stadionul Pershing, o arenă construită cu fonduri americane și donată Franței. 35.000 de oameni, între care președintele francez Raymond Poincaré, i-au văzut pe români intrând pe gazon. Pentru noi, azi, pare o notă de subsol într-o pagină istorică uitată. Dar atunci, pentru România, pentru acei oameni, era un moment de renaștere.
Cu o zi înainte de meciul cu Franța, un fotograf trimis de agenția Rol i-a surprins într-o fotografie care avea să devină istorică. Pe spatele ei, scris de mână, se afla semnătura agenției: „Foto: reproducerea interzisă, M. Rol, 4 Rue Richer, Paris”.
Marcel Rol fusese unul dintre pionierii fotografiei sportive în Franța, fondator al agenției Rol, al cărei nume apare și azi în arhivele foto franceze. Deși murise în 1905 într-un accident de mașină, urmașii lui continuau munca, iar fotografia cu echipa României a rămas neobișnuit de limpede peste mai bine de un secol. Timpul a șters multe destine, dar nu a reușit să șteargă detaliile din acea imagine.
Identificarea jucătorilor a fost făcută în 2019 de Traian Moldoveanu, fost rugbist și cercetător, într-o monumentală lucrare în două volume despre istoria rugbyului românesc. Iar lista e impresionantă: oameni cu studii, oameni cu responsabilitate, oameni cu coloană vertebrală.
În mijlocul fotografiei stă Mircea Iconomu, cu balonul în brațe – doctor în științe agricole, format în Franța, jucător la Montpellier și Perpignan, unul dintre părinții rugbyului românesc. A fost căpitan în cele două meciuri de la Paris. Lângă el apare fratele său Ion. Barbu, cel mai mic, nu a făcut deplasarea. Iar George, cel mai mare dintre frați, murise pe front în 1917, apărând țara pe care acum frații lui o reprezentau.
Alături de ei, alți pionieri: Grigore Caracostea, cu mustață, considerat de antrenorul Vasile „Mao” Constantin „cea mai proeminentă figură a începuturilor rugbyului românesc”. Jucase în Franța, la Racing Paris, și avea să devină primul președinte al Comisiei Centrale de Football Rugby, viitoarea Federație Română de Rugby. Regele Carol al II-lea avea să-i ofere Meritul Cultural pentru Sport, iar statul francez – Legiunea de Onoare. Sorin Mihăilescu, fondatorul Sportului Studențesc, stă în penultimul loc din dreapta sus. În rândul de jos, Mircea Vidrașcu, al cărui frate Paul va reprezenta România la Jocurile Olimpice din 1924.
În fotografia aceasta stă însă și un mister: prezența sau absența actorului George Vraca. În majoritatea textelor, Vraca apare ca membru al delegației românești. Inclusiv istorici în vârstă de peste un secol, precum Victor Guțu, au garantat că Vraca a fost acolo. Traian Moldoveanu îl indică drept al cincilea din dreapta în rândul de sus. Însă jurnalistul și cercetătorul Marian Burlacu susține contrariul: în fotografie ar fi, de fapt, fratele lui George, Alexandru Vraca. Mai mult, Burlacu afirmă că însuși actorul ar fi clarificat misterul într-un interviu din anii ’60. Fără urmași direcți ai familiei Vraca care să confirme, misterul rămâne nerezolvat. Fotografia păstrează locul adevărului, dar și al legendei.
Meciurile în sine, disputate pe 23 și 26 iunie, sunt parte din istoria oficială. Primul, cu Franța, s-a încheiat 5–48. România a marcat prin Mihăilescu un eseu, iar Mircea Iconomu a transformat o lovitură de pedeapsă. Contra Statelor Unite, scorul a fost 0–21. Rezultatele nu spun povestea reală. Nu spun că în fața Franței România nu jucase niciodată un meci internațional. Nu spun că în fața americanilor, România nu avusese nici măcar un sezon competițional complet în țară. Nu spun că acei oameni în uniformă militară abandonaseră frontul doar de câteva luni și încă purtau, în suflet și în trup, urmele războiului.
Ceea ce meciurile din 1919 au reușit a fost să pună România pe harta rugbyului mondial. Au arătat lumii că țara aceasta, aflată la marginea Europei Occidentale, putea aduce jucători educați, disciplinați, cultivați, capabili să joace cu onoare în fața marilor puteri ale lumii.
Generalul John Pershing, omul care i-a invitat la Jocurile Interaliate, avea să rămână legat de România până la capătul vieții. În 1946, cu doar câteva luni înainte de moarte, s-a căsătorit cu artista româncă Mihaela Rescu, cunoscută la Paris sub numele Micheline Resco. Se cunoscuseră încă din 1917, pe când Parisul era un oraș aflat în umbra războiului. Iar destinul lor avea să fie un ecou discret al legăturii dintre România și America, începută tot în acei ani.
Stadionul Pershing, locul unde românii au făcut primele lor pași internaționali, avea să fie închis în 1960. Astăzi, pe amplasamentul lui nu se mai joacă rugby. Se joacă baseball, un detaliu care pare simbolic: lumea s-a schimbat, sporturile s-au schimbat, dar amintirea rămâne încă vie acolo unde istoria a fost scrisă.
Astăzi, la 106 ani de la acea vară, România joacă din nou cu Statele Unite. Palmaresul direct, înainte de confruntarea de sâmbătă, este 4–6. Dar adevărata miză nu este scorul. Ci continuitatea unei povești care a început în 1919, pe un peron din Gara de Nord. O poveste care a luat forma unei fotografii clare la o sută de ani distanță. O poveste cu oameni tineri, frumoși, curajoși, intelectuali, patrioți, care au schimbat armele cu balonul oval și și-au reprezentat țara într-un moment în care România avea mare nevoie de repere.
Când îi privim astăzi, din fotografia imortalizată de agenția Rol, îi vedem ca pe niște figuri rigide, îmbrăcate în uniforme. Dar în spatele uniformelor erau oameni care abia supraviețuiseră unui război mondial. Oameni care avuseseră curajul de a visa din nou.
Oameni care au pus umărul la nașterea unui sport ce avea să devină, în timp, parte din identitatea fiecărei generații de români pasionați de rugby. Au fost primii. Au fost pionierii. Au fost cei care au pornit trenul spre istorie cu o minge în brațe și cu credința că România merită să fie acolo.
Iar sâmbătă, când România și SUA se reîntâlnesc, nu se joacă doar un meci. Se joacă continuarea unei povești născute în 1919, într-o Europă sfâșiată, dar plină de speranță. Se joacă legătura dintre trecut și prezent. Se joacă vibrația unei fotografii care încă respiră, după un secol și șase ani.
Informațiile și fotografia folosite în acest articol provin de pe pagina de Facebook TVR Sport.
About the Author
Discover more from Cultură Sportivă
Subscribe to get the latest posts sent to your email.
Cosmin Agafiței 
