David Popovici, băiatul care ne învață din nou să visăm

195

timp citire2 minute

Nu eram născut în anii ’60, când România era o forță mondială în handbal, nici perioada de glorie a Nadiei, cu primul 10 din istorie la Montreal. Eram prea mic să înțeleg magia din SUA ’94, când Hagi ridica mingea și inimile tuturor românilor. Mi-aduc vag aminte de Coupe de Monde ’98, când tricolorii erau galbeni în cap și credeam că vopsitul părului înseamnă glorie.

În 2000, soarele i-a intrat lui Chivu în ochi, dar mingea tot în plasă a ajuns. Am crescut cu Ponor, cu echipa de gimnastică, cu UEFAntasticii și cu Simona Halep care ne-a ținut cu sufletul la gură, an după an, până a ajuns regina terenurilor de zgură și iarbă.

Și totuși, nimic nu mă pregătise pentru acest fenomen numit David Popovici.

Pentru un băiat de 20 de ani care înoată ca un delfin și care tocmai a redevenit campion mondial la 200 de metri liber, în inima Asiei, la Campionatele Mondiale de la Singapore. David Popovici nu e doar un înotător. E o minune. E acel gen de sportiv care rescrie nu doar recordurile, ci și percepția noastră despre ce poate însemna România în sportul mondial.

La 20 de ani, majoritatea încep să-și caute drumul. David deja e pe autostrada gloriei. Cu medalii la Europene, Mondiale, Jocurile Olimpice și o listă de recorduri care pare ireală pentru cineva care nici măcar nu are, acasă, un bazin olimpic în care să se antreneze. Într-o țară unde bazele sportive sunt mai degrabă ruine, iar investițiile în sport se pierd prin hârtii și birocrație sau în lucruri care nu contează, el reușește să strălucească cu o forță care n-are nicio legătură cu sistemul. Pentru că sistemul, sincer, l-a ignorat.

Când vezi un astfel de sportiv, ai un sentiment ciudat. De bucurie copleșitoare, dar și de revoltă. Ne întrebăm, pe bună dreptate, cât de departe ar fi fost David Popovici dacă România i-ar fi oferit toate condițiile? Sau câți alți sportivi ar fi ajuns la astfel de performanțe? Dar poate tocmai în lupta asta, în lipsa asta de sprijin și în tenacitatea de a merge înainte, se ascunde adevărata forță a acestui băiat. O forță mentală incredibilă, care transformă fiecare lungime de bazin într-o declarație de independență.

Și da, urmează 100 de metri. Proba lui favorită. Și 50 de metri. Și Jocurile Olimpice de la Los Angeles se apropie vertiginos. Și poate un nou record mondial. Dar până atunci, e important să ne oprim o clipă și să înțelegem ce trăim: un moment istoric.

Pentru o generație care a crescut mai mult cu nostalgia trecutului decât cu performanțele prezentului, David Popovici este mai mult decât un campion. Este dovada că se poate. Că România nu este condamnată la uitare sportivă. Că talentul, munca și determinarea pot construi legende chiar și atunci când terenul de plecare este plin de obstacole.

Într-o epocă în care e ușor să ne pierdem speranța, el ne dă un motiv să credem. Din nou. Ca atunci când eram mici și visam că putem ajunge oriunde. Poate că nu am prins vremurile gloriei de altădată. Dar trăim gloria lui David Popovici, acum. Și asta e tot ce contează.